Este de prisos să menţionăm că, atunci când vine vorba de stabilirea locului pe unde să mai ieşim, fiecare dintre noi este un izvor nesecat de resurse, de idei, de afinităţi. Iată însă că în luna noiembrie, a venit rândul meu să propun. Şi am ales Opera.
Cuvintele nu sunt suficiente, pentru a plămădi o prezentare pertinentă a celor vizionate, căci, în final, de fiecare dată când ieşi din sală, nu poţi fi decât pătruns de nobleţe, pierdut în adorare, şi articulând deloc eficiente „superb!” sau „a fost extraordinar!”.
Am vrut ca delectarea spirituală să nu fie greoaie sau dificil de urmărit, aşa că am optat pentru „Bărbierul din Sevilla”. Interpreţii erau foarte bine cotaţi, că având performante impresionante la nivel de aptitudini şi de realizări. Astfel că am primit doză de încântare de la chiar cei mai buni.
Nici nu a fost prea dificil să intrăm în atmosfera spectacolului, căci, după scurtul moment pregătitor, am fost aruncaţi în miezul evenimentelor, chiar de către bine – cunoscută şi arhi – fredonata arie a lui Figaro, care ne-a stârnit zborul înlăuntrul voinţei şi vieţii proprii a operei, şi ne-a îmbogăţit cu zâmbetele.
Regia a fost inedită, destul de îndrăzneaţă, şi într-o abordare voit ilara. Iar forţa şi virtuozitatea orchestrei, care a susţinut o performanţă într-adevăr cutremurătoare, au făcut ca spectacolul să fie unul memorabil, iar pentru noi, a adăugat o bilă albă în bolul întâlnirilor plăcute, diversificând gamă de „chestii încercate” şi reuşind să ne apropie şi mai mult, în puncte în care interesul şi plăcerea personală se raliază cu entuziasm unui sentiment al bucuriei de a împărtăşi situaţii şi delicii (culturale) cotidiene.
Merită „Bărbierul din Sevilla” văzut? Cum să nu, cu prisosinţă, însă cu atât mai mult cu cât faci acest lucru în compania prietenilor!
Vladiana Apetroaie


